Salutare cititorule, merhaba! Îţi mai aduci aminte că săptămâna trecută ai auzit de mine pentru prima dată? Sunt eu Oana, olteanca din Craiova care a plecat în Turcia pentru un proiect de voluntariat de șase săptămâni, alături de alţi 24 de tineri din 21 de ţări, iar cum data trecută altcineva ţi-a vorbit despre experienţa mea, acum eu îţi voi spune despre toate cele prin care am trecut de când am ajuns.
Am fost atât de fericită şi de nerăbdătoare să călătoresc pentru prima dată în afara ţării încât mi-am făcut actele necesare în doar o săptămână, biletele de avion le-am cumpărat imediat după ce mi-am primit viza şi iată-mă cu două săptămâni înainte de începerea proiectului aşteptând să se scurgă timpul pentru a-mi lua zborul spre ţara sultanilor.
Primul zbor cu avionul a fost pentru mine unul dintre momentele pe care nu le voi uita niciodată. După nouă ore petrecute în Istanbul, patru ore petrecute în aeroportul din Denizli pentru a-mi aştepta colega de proiect din Senegal, timp în care am avut timp să mă împrietenesc cu domnul de la securitate cu care, bineînţeles, am vorbit doar în semne şi căruia, ca semn al respectului meu, i-am dat o bacnota de un leu care tare mult l-a încântat. Apoi încă o oră cu autobuzul până în oraş, am ajuns la punctul de întâlnire cu familia mea gazdă în jurul orei 1.00 dimineaţa.
Denizli m-a impresionat din primele clipe în care am ieşit afară din casă a doua zi dimineaţă, după ce am ajuns, cu munţii care înconjoară oraşul din toate părţile şi cu priveliştea ce mi s-a aşternut la picioare, asta pentru că locuim pe un deal. Oraşul, chiar dacă nu are o arhitectură spectaculoasă e foarte diferit de tot ce am văzut în România. În cartierul în care locuiesc eu, totul e foarte interesant, casele au în general două etaje şi sunt atât de apropiate încât, într-o seară, în prima săptămână, prietena fiicei familiei gazdă a intrat pe fereastră.
Despre oamenii din Denizli şi despre turci în general se pot spune multe lucruri, dar în niciun caz că nu ştiu să fie gazde bune. Turcii sunt oameni gălăgioşi, primitori, tradiţionalişti, asemănători şi totuşi atât de diferiţi de români. Sunt familişti convinşi şi chiar dacă s-au întâlnit toţi la micul dejun, seara se adună iarăşi pentru cină şi vorbesc de parcă nu s-au văzut de când lumea şi pământul. Le place să se trezească târziu şi micul lor dejun are tot ce îţi poţi dori să mănânci dimineaţa adunate la un loc. Pentru familia mea gazdă am fost o încântare pentru că am mâncat fiecare lucru pe care mi l-au pus în faţă, chiar dacă după câteva zile mi s-a făcut rău din cauza mâncării foarte picante, iar atunci am avut un gând: ”dacă turcii ar putea să facă o băutură picantă ar face-o”, iar după 3 zile am băut salgam.
Diferenţele culturale m-au lovit din plin nu numai cele faţă de Turcia ci şi faţă de celelalte 21 de culturi diferite din care vin colegii mei de proiect. În primele două săptămâni nu am încetat să mă minunez de diversitatea din lumea în care trăim. Spre exemplu, felul în care interacţionează băieţii şi fetele, îi poţi vedea mereu strângându-şi mâinile, sau felul în care se salută bărbaţii, obicei pe care eu îl găsesc tare interesant: îşi strâng pentru început mâinile apoi îşi lovesc uşor tâmplele.
Cum nimic nu merge doar bine, am avut parte de numeroase păţanii de când am ajuns şi dacă aş face un top 5, pe primul loc s-ar afla momentul în care aşteptam pentru prima dată autobuzul singură. O maşină mare de poliţie a blocat stradă nu departe de staţia în care mă aflam eu lângă sediul AIESEC. După câteva minute, în jur de 20 sau 30 de jandarmi au blocat şi trotuarele, iar oamenii începuseră să facă rumoare, tot ce am înţeles a fost cuvântul “terorist”, iar atunci am simţit cum îmi îngheaţă sângele în vene. Locuiesc la 40 de minute de mers cu autobuzul faţă de locul în care eram în ziua aceea aşa că îmi era imposibil să merg pe jos, nu puteam să îmi sun familia gazdă pentru că nu aveam încă o cartelă de telefon turcescă. Aşa că am început să întreb fiecare persoană dacă ştie engleza, la un momentdat începusem să întreb dacă ştie cineva spaniolă sau franceza, răspunsurile au fost unanime “nu”. Când s-a adunat suficientă lume au început să mărşăluiască, iar eu, de frică am plecat încet din staţie ca să nu atrag atenţia nimănui şi m-am ascuns după un magazin. Am început să mă rog să scap cu bine din asta şi rugă mi-a fost ascultată. Am găsit lângă magazin o fată care, deşi nu vorbea engleza, o înţelegea şi s-a oferit să îmi dea telefonul ei să îmi pot suna familia gazdă. În maşină, în drum spre casă, mi-am permis să îmi descarc sufletul şi am plâns până am ajuns, iar când în sfârşit m-am liniştit mi-a fost servită o porţie de umor turcesc, când Iusuf mi-a spus râzând şi foarte relaxat că asta se întâmplă frecvent în Turcia. Acum totul e hilar când îmi amintesc pentru că în realitate nu fusese un atac terorist, ci doar o manifestare pentru pace.
Am fost uimită şi încântată să descopăr oameni diferiţi aduşi împreună de dorinţa de a schimba ceva în lumea în care trăiesc, de a lua ce e mai bun unii de la alţii pentru că mai apoi să împartă cele învăţate cu cei de acasă şiş a înceapă schimbarea mult râvnită.
Sunt o mulţime de lucruri despre care pot să vorbesc, dar pentru a încheia îmi dau seama că noi, românii, suntem oameni norocoşi. Avem o cultură permisivă şi o religie care ne permite să fim apropiaţi unii de alţii. Turcia se pricepe să adopte oameni din toate colţurile lumii şi să îi captiveze cu tot ce are ea mai bun. Sunt atât de prinsă în vraja ţării sultanilor, moscheilor, munţilor, atât de dornică să le aflu istoria şi cultura în profunzime şi să o împărtăşesc cu cei de acasă încât voi reveni şi veţi afla, printre altele, cum a fost prima mea excursie aici.
