Din dorinţa de a mă documenta cât mai bine, am amânat preţ de câteva luni să scriu despre „Recuperatorii de credite”. Volumul mare de informaţii strânse a trebuit să-l sintetizez şi să-i fac conversia într-un limbaj mai simplu şi pe înţelesul tuturor celor pentru care termenii economico-financiari şi juridici stârnesc adevărate alergii.
Cum au apărut recuperatorii de credite?
Fără să mai pierdem timpul cu definiţii sofisticate, să le spunem pe şleau escroci sau cămătari insinuaţi şi toleraţi prin subterfugii legislative. Pe piaţa autohtonă au apărut relativ recent, cam odată cu criza economică ce a lovit Europa în 2008. Atunci când economia românească „duduia”, s-a înregistrat şi o explozie a creditelor, obţinute facil, în timp scurt şi fără bătăi de cap. Era suficient un act de identitate, o minimă garanţie de la locul de muncă, iar băncile îţi îndeplineau visurile contra unor dobânzi prietenoase. Puţini şi-au închipuit că avea să vină şi coşmarul. Clienţii intrau în număr tot mai mare în imposibilitate de plată, iar băncile raportau de la o zi la alta pierderi substanţiale.
Cam asta a fost perioada în care „hienele” au simţit mirosul sângelui şi au ieşit la vânătoare. Până în urmă cu câţiva ani, era ştiut de către orice client că la finalul unor contracte exista stipulată o clauză, ce făcea referire la posibile litigii contractuale, ceva de genul: „Contractul poate fi anulat pe cale amiabilă, de comun acord între părţi, sau în instanţă”. Nu acurateţea citatului este importantă, ci faptul că părţile (vânzător şi cumpărător) puteau negocia noi termeni contractuali sau, dimpotrivă, luau drumul tribunalelor. Faptul că în relaţia client-vânzător nu exista şi un terţ – un interpus, intermediar sau ce sinonim preferaţi – este de reţinut.
Totodată, cunoscut este şi faptul că un proces nu era de preferat, mai ales din partea vânzătorului (creditorul, în fond, tot un vânzător este), care, deşi câştiga în instanţă cauza, pierdea timp cu nemiluita, pentru că returnarea datoriei trebuia înfăptuită, conform hotărârii judecătoreşti, dar nu era stipulat niciun interval de timp. Fără să o mai lungesc aiurea, băncile şi-au cam luat gândul de la cei ce au intrat în imposibilitate de plată ori care înregistrau restanţe cu lunile, trecând la pierderi sumele respective, la capitolul credite neperformante.
Mai puţin sau deloc ştiută este o prevedere legislativă, prin care o creanţă nerambursată mai veche de trei ani va fi prescrisă.
„Prescripţia unei datorii presupune că, după trecerea unei anumite perioade de timp, debitorul nu mai poate fi obligat la plata restanţei respective prin mijloace de constrângere garantate de stat. Practic, dreptul de acţiune împotriva debitorului se prescrie, adică datornicul nu mai poate fi executat silit. Prin împlinirea termenului de prescripţie, orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie. Prescrierea datoriilor este reglementată de Codul de Procedură Fiscală, în cazul datoriilor către stat, şi de Codul de Procedură Civilă, atunci când este vorba de alte datorii decât cele fiscale. Pe de-o parte, Codul de Procedură Civilă stabileşte – la articolul 405, alin. 1 – că termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită în materie civilă sau comercială, atunci când este vorba de o obligaţie bănească, este de 3 ani”. Sursa: avocatnet.ro
Cu timpul şi în goană pentru clienţi, băncile au scos pe piaţă tot felul de instrumente şi servicii prin care pot fi obţinute împrumuturi şi credite cu valori medii şi mici, folosind inclusiv cardul de debit, cel pentru salarii, dar şi Cardul de credit, care permite posesorului acestuia să acceseze o limită de credit pusă la dispoziţie de către bancă, având o anumită perioadă de graţie în care nu se percepe niciun fel de dobândă pentru tranzacţiile la comercianţi. Numărul clienţilor ce au căzut în astfel de capcane este imens. Ridicai o dată suma echivalentă a câtorva salarii, după care plăteai o rată lunară ani de zile. Într-o primă fază, cardurile salariale erau eliberate de bănci printr-un aranjament între unitatea emitentă şi angajator, iar când a oferit accesul la creditul echivalent în numărul de salarii, acest tip de contract a scos la iveală o ciudăţenie, corectată între timp: nu exista semnătura utilizatorului pe documentul bancar, ci doar a beneficiarului contractual, adică angajatorul. Nefiind card de credit, practic angajatul, deţinătorul, putea accesa facilitatea împrumutului fără să existe o semnătură în scris, negru pe alb, iar banca invoca un soi de „gentlemen's agreement”, adică „las’ că ne înţelegem noi!”
Când şi cum „atacă” recuperatorii de credite
Cauzele principale ce au transformat beneficiarul unui credit, dar de bună intenţie, în datornic sunt şomajul, diminuarea veniturilor şi raportul de schimb valutar. Dacă ultimele două situaţii doar pun presiune financiară pe bugetul individului, şomajul, fie şi temporar, are consecinţe incalculabile în viaţa oricui. Acesta este momentul în care recuperatorii de credite intră în funcţiune, pe baza unei reţete extrem de simple:
Banca trece împrumutul respectiv la pierderi, adică acele credite neperformante, şi, spus neacademic, aruncă batista pe ţambal.
Totuşi, practic, banca încearcă să recupereze cât mai mult din pierderi, vânzând "Creditele restante şi îndoielnice", adică taman acele eşecuri, către un terţ, contra unor procente din valoarea creanţei, dar şi anumite date personale ale clientului: număr de telefon fix şi/sau mobil, posibil şi adresă de e-mail, dar şi adresa de domiciliu.
Recuperatorul contactează clientul rău platnic. Conform unei declaraţii făcute de un reprezentant Coface România (firmă de recuperare), Dna Alexandra Rusen
"specialiştii negociază cu datornicii, încercând soluţionarea conflictului. De obicei, agenţii încearcă o diminuare a sumelor restante şi un termen mai mare de achitare a creanţei. Recuperarea amiabilă presupune contactarea debitorilor prin telefon, înştiinţări de plată scrise, sms-uri, e-mailuri, inclusiv deplasări la adresa din contract".
Să facem o pauză, fiindcă este momentul de răscruce pentru clientul vizat. Până acum, datornicul se afla sub incidenţa unui contract, semnat – cu pixul, stiloul, creionul sau cu degetul, dar semnat real – cu unitatea titulară a creanţei (banca), către care avea de returnat rata lunară şi dobânda aferentă. Să luăm în discuţie şi acel „acord deductibil”, care, atenţie!, nu poate fi considerat „semnătură electronică”. Odată intrat în joc, recuperatorul de credit face altceva: deturnează datornicul de la un contract către un altul, cu el, cu recuperatorul, deşi, încă o dată atenţie!, se va erija permanent într-o formă de apărător, colaborator, mediator al băncii X sau Y.
Adus la masa tratativelor, clientului creditat îi este propusă cu mărinimie şi înţelegere sufletească varianta unui alt împrumut (pusă una peste alta, asta este). Va fi un bla-bla-bla spumos şi suficient de confuz, din care potenţiala victimă trebuie să înţeleagă că ei, firmă SRL (cu titulatură de creditare, nu de recuperare), vor plăti integral băncii datoria, urmând ca suma virată către creditorul iniţial să fie recuperată de cel actual. Da, numai că din viteza şi dantelăriile bla-bla-ului, potenţiala victimă nu va înţelege exact ce este mai important: dobânda va fi mai mare, cu mult mai mare, iar termenul de returnare va fi mai scurt, cu mult mai scurt, contrar afirmaţiei de mai sus, a lu’ madam Rusen, dar care, în aceeaşi declaraţie, o dă pe bune: „Ofiţerul de colectare negociază cu fiecare debitor posibilitatea de plată a datoriei şi, în funcţie de tipul creanţei (bancă, telecom, utilităţi), de sumă şi de numărul de zile de întârziere, se stabileşte plata integrală sau eşalonarea pe o perioadă de trei-patru luni".
Dacă va semna contractul propus, a devenit victimă sigură, pentru că, de această dată, clauzele nu mai au nimic în comun cu cele semnate iniţial cu banca, ci vor fi de tip cămătărie, la limita legii tolerate de către Stat.
Pe de altă parte, Ina Moldoveanu, manager de comunicare la Urban şi Asociaţii, companie specializată în colectare creanţe, vine cu o completare: „În cazul în care nu se acceptă niciuna dintre soluţiile propuse de recuperator, urmează faza judiciară, care durează până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive, susceptibilă de a fi pusă în executare silită, prin care debitorul este obligat la plata sumelor datorate către client", care ar pune pe jar orice debitor, numai că reprezentantul Kolcze Iliuţă & Asociaţii, altă firmă specializată în recuperare creanţe, a declarat: „În caz că persoana nu deţine bunuri sau bani pe numele său, dosarul se blochează. Deci, cu toate că în instanţă creditorul câştigă, nu înseamnă că şi primeşte înapoi suma de bani".
Cum pot fi puşi cu botu’ pe labe recuperatorii?
Să mergem mai departe, revenind la acea răscruce de care am pomenit, dar care presupune şi o altă cale, cel puţin una, pe care datornicul fără voie o poate apuca, dând cu flit. Nefiind condiţionat în niciun fel faţă de recuperatori, orice discuţie ar trebui să se oprească aici sau în faţa instanţei, chestie susţinută şi de reprezentantul Kolcze Iliuţă & Asociaţii: „Cazurile în care persoanele fizice sunt creditori sunt mai problematice, deoarece sunt situaţii în care nu există acte încheiate la notar, nu există ştampilă, debitorul nu este de găsit sau a plecat din ţară, ceea ce va face ca în instanţă dosarul să fie respins din cauza lipsei de acte, iar recuperarea să fie imposibilă. În aceste cazuri, perioada de judecată durează mult, iar riscul de a nu recupera debitul este foarte ridicat".
În realitate, nu va fi atât de simplu. Recuperatorii au la dispoziţie cel puţin un număr de telefon, pentru că banca l-a pus la dispoziţia lor. Adresa de domiciliu încă nu prezintă un interes concret atât timp cât nu au un contract semnat direct cu debitorul. Telefonul va fi arma lor principală, prin intermediul căreia va începe hăituirea. Zeci de apeluri zilnice, dimineaţa, la prânz şi seara, înainte şi după masă, oricând te aştepţi mai puţin şi când îţi este lumea mai dragă. Ţinta lor este doar datornicul. Indiferent cine răspunde la telefon, vor solicita expres şi explicit ca discuţia să fie purtată numai şi numai cu persoana în cauză. Nu vor renunţa sub nicio formă: nici rugaţi, nici înjuraţi. Scopul este indubitabil, de a aduce la sediul lor, cât mai singur posibil, clientul. Prezenţa unui avocat însoţitor schimbă radical baza de discuţie. O astfel de calificare nu este dorită, făcând dovada că este ceva dubios cu aceşti recuperatori.
Bun, dar cum poate fi rezolvată problema? Pentru început mă voi folosi spre exemplificare de trei cazuri diferite, în care subiecţii nu se cunosc între ei, dar, mai mult sau mai puţin, am relaţionat personal:
Caz 1, vecin: Tip necăsătorit. Un credit făcut la ING Bank, prin 2011. Suma restantă, puţin peste 2000 lei. Pe urmele sale, SC Creditexpress Financial Services SRL. Prima măsură luată împotriva lor a fost desfiinţarea postului de telefonie fixă, Romtelecom, singurul număr pus la dispoziţia creditorului. S-a făcut linişte, luni de zile, după care, fără nicio legătură cu datoria, a vândut casa şi a plecat. Nu mai ştie nimic de recuperatori.
Caz 2, amici, soţ-soţie: Doamna a accesat cu cardul de salarii suma aproximativă de 1000 lei, tot la ING Bank. A achitat regulat ratele până când, ceasul rău, a fost disponibilizată, iar din ajutorul de şomaj nu mai putea plăti. A cerut băncii o păsuire. A fost refuzată, motiv pentru care le-a spus ceva de dulce şi i-a invitat să-i ia boii de la bicicletă. În scurt timp au intrat pe fir recuperatorii, tot cei de la Creditexpress, care, într-o primă fază, au controlat foarte autoritar discuţiile telefonice. O dată, din întâmplare, răspunde la telefon soţul. Om cu muşcii la el, le-a dat clar de înţeles hienelor că ar fi cazul să abandoneze strategia, că nu ţine. Au suspendat postul de telefonie fixă, Romtelecom, chestie care, oricum, era plănuită de ceva timp. Au schimbat şi numărul telefonului mobil al soţiei, însă, după ceva timp, au divorţat, doamna fiind cea care a părăsit domiciliul. După câteva luni, soţul găseşte la cutia poştală un plic personalizat, cu înscrisul Creditexpress, cu o notificare de plată. Nu somaţie, ci notificare, din conţinutul căreia redau un fragment, conform cu originalul:
„Pentru a evita rezilierea Contractului de credit ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale pe care vi le-aţi asumat, vă solicităm să achitaţi sumele mai sus menţionate până la data….” şi era dat un cont ING.
Aşadar, pentru a evita rezilierea, bla-bla-bla. După aproape doi ani de restanţe, problema debitorului ar fi rezilierea contractului. Soţul a luat legătura cu un prieten, avocat de meserie, care, la întrebarea „ce să fac cu asta (notificarea – n.a.)?”, a răspuns fără menajament: „Dacă nu te zgârie, şterge-te la cur cu ea!”.
Caz 3, prieten: A avut un credit minor, de vreo 500 de lei, dar nu a apucat să returneze decât o rată, pentru că îşi găsise un job în Cipru, pentru şase luni. Fiind singur şi fără obligaţii, cu dimiciliu într-o garsonieră, nu şi-a făcut mari probleme. Revenit în ţară, primul telefon primit…Creditexpress. Abia după vreo zece convorbiri şi-a dat seama că nu o scoate la capăt cu ăştia, numai că, în mod ciudat, n-a mai fost contactat de Creditexpress, ci de o altă firmă, ASSET PORTFOLIO SERVICING ROMÂNIA. Băiatu’, cu nervul râsului în suferinţă, a dat curs întrevederii, ca să-i vadă la moacă şi pe unde sălăşuiesc. A părăsit sediul cu nume, prenume, adresă, conversaţie înregistrată, tot tacâmul şi a deschis acţiune în instanţă împotriva lor. La ora asta trăieşte în linişte şi pace, fără să fi schimbat numărul de telefon, adresa sau preşul de la uşă. În schimb, speră să se umple de bani, căci stresul se tratează scump.
Cazurile prezentate, deşi reale, nu-şi depăşesc condiţia nuvelistică, deci nu au nicio bază legală. Asta nu înseamnă că nu există căile legale. Iată-le!
Ce poţi face dacă banca vinde creanţa unei societăţi de recuperări creanţe?
„ Practica arată că, în ultima perioadă, din ce în ce mai multe persoane se confruntă cu situaţia cedării creanţelor de către bancă unor societăţi de recuperare.
Mecanismul cesiunii către SRL-ul subsidiară a băncii funcţionează conform următoarei scheme: banca- mamă declară creditul că fiind neperformant, îşi constituie provizion de risc, dar nu trece la executarea silită şi nici nu îl trimite în insolvenţă, ci vinde creanţa unei filiale pe care o deţine în proporţie de 100% (sau unui alt SRL deţinut 100% de banca-mamă a băncii în cauză); vânzarea creanţei către propria filială (adică, trecerea acesteia "dintr-un buzunar într-altul") sau către o afiliată se face la preţuri cam de 10% din valoarea nominală, preţ pe care filiala/afiliata îl plăteşte cu un credit pe care, de cele mai multe ori, i-l acorda chiar banca.
Cesiunea de creanţe este operaţiunea prin care creditorul (cedent) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul de creanţă unei alte persoane (cesionar) care devine astfel creditor în locul său şi va putea încasa de la debitor creanţa cedată. Contabilizarea contractelor de cesiune a creanţelor la cesionar (persoana care a preluat creanţele) trebuie făcută în funcţie de clauzele specific fiecărui contract.
ATENŢIE!
În toate cazurile, dacă nu s-a convenit expres asupra unei cesiuni parţiale, cesionarul devine titular al creanţei pentru totalitatea ei.
Odată cu dreptul de creanţă, cesionarul dobândeşte, prin efectul cesiunii şi în lipsa oricărei stipulaţii exprese în acest sens, toate drepturile, accesoriile şi garanţiile de orice natură ale creanţei cesionate. Dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte venituri aferente creanţei, devenite scadente, dar nepercepute încă de cedent, revin cesionarului, cu începere de la data cesiunii.
În primul rând, trebuie făcută distincţie după cum creditul a fost declarat sau nu scadent în prealabil cesiunii. În primul caz avem de a face cu o activitate de recuperare a unei creanţe realizată de o societate specializată; cel puţin aparent, nimic ilegal;
În cea de-a doua ipoteză – nu a fost declarat scadent înainte de cesiune, operaţiunea este flagrant şi grav ilegală. Cesiunea creditelor neperformante poate fi considerată ilegală mai ales în cazul contractelor de credit de retail, în care debitorul este un consumator în raporturile cu banca, calitate pe care şi-o pierde în raporturile cu colectorul de creanţe.
Iar în cazul cesiunii creditorului către un SRL de recuperat creanţe, controlat 100% de banca mamă (sau de banca-bunică, pentru a prelua o formulă folosită de Adrian Vasilescu, consilierul BNR), acest SRL se erijează el însuşi în bancă, fiindcă primeşte prin cesiune o creanţă care rămâne neschimbată (în sensul că îşi păstrează natura de creanţa bancară), plus garanţiile care o însoţeau.
Dar SRL-ul în cauză nu mai este supus normelor şi controlului BNR, întrucât el nu este bancă, iar raportul juridic cu fostul client al băncii nu mai este supus normelor de protecţie a consumatorilor. Dacă debitorul nu este de acord, cesiunea nu poate avea loc.
Soluţii pentru beneficiarul creditului
Beneficiarul creditului într-o astfel de operaţiune ilicită are următoarele posibilităţi:
-fie să aştepte momentul când Banca îl va soma să plătească, deci va începe procedurile de executare silită împotriva debitorului;
-fie să acţioneze imediat ce primeşte notificarea prin care este înştiinţat de cesiunea de creanţa.
În primul caz, în cadrul contestaţiei împotriva actelor de executare întreprinse de executorul bancar, există mai multe argumente care pot fi invocate, printre care nulitatea acestor acte pe motivul că Banca îşi foloseşte propriii executori pentru a executa o creanţă care nu îi mai aparţine sau pe motivul că aceşti executori nu pot executa decât creanţe "bancare" – caracter care nu se transmite prin cesiune.
În cea de-a doua situaţie, debitorul cedat poate cere nulitatea cesiunii de creanţe pe cel puţin două considerente:
-este încălcat caracterul intuitu personae al contractului de credit;
-operațiunea cesiunii creanţei bancare este o simulaţie care ascunde o operaţiune ilicită“. (Av. Coltuc Marius – Fondator Casa de Avocatură Coltuc)
Legile care vă apără de recuperatori
– Prin Decretul 167/1958 se reglementează prescripţia extinctivă, care stinge dreptul la acţiune. Conform articolului 1 „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă”, iar în articolul 3 se stabileşte că termenul prescripţiei este de 3 ani.
– O altă reglementare care este încălcată de către societăţile de recuperare, gen EOS KSI, este Legea 677/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal, de care cei în cauză abuzează. La articolul 5 din actul normativ se specifică faptul că „orice pre lucrare de date cu caracter personal, cu excepţia prelucrărilor care vizează date din categoriile menţionate la art. 7 alin. (1), art. 8 şi 10 (n.r. – CNP, adresă, telefon), poate fi efectuată numai dacă persoana vizată şi-a dat consimţământul în mod expres şi neechivoc pentru acea prelucrare”.
În cazul în care nu se respectă această prevedere, conform articolului 18, puteţi acţiona astfel:
1. Fără a se aduce atingere posibilităţii de a se adresa cu plângere autorităţii de supraveghere, persoanele vizate au dreptul de a se adresa justiţiei pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege, care le-au fost încălcate.
2. Orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată ilegal, se poate adresa instanţei competente pentru repararea acestuia.
Nu vă lăsaţi intimidaţi de somaţiile de plată!
Acţiunile firmelor de recuperare sunt teribil de agasante, iar cea mai simplă soluţie este de a ignora telefoanele venite de la aceştia. „Trimit mesaje în care te pun să suni de urgenţă la un număr de telefon. Dacă eşti curios şi muşti momeala, chiar urmezi îndemnul şi apoi nu mai scapi. Ei nici nu au dreptul să se folosească de numărul tău de telefon, fiind personal, iar cel care a vândut creanţa nu avea dreptul să le ofere aceste informaţii” este declaraţia unui avocat care ar fi dorit să-şi reprezinte clientul la o astfel de „întâlnire” cu recuperatorii, doar că discuţia s-a terminat înainte să înceapă, căci reprezentanţii firmei nu s-au mai arătat interesaţi. O altă „sperietoare” sunt titlurile executorii emise şi transmise sau somaţiile de plată, care sunt atât de asemănătoare în conţinut de parcă le gândeşte un singur creier.
Datornicii s-au prins că, în afara telefoanelor zilnice şi eventualelor scrisori de ameninţare venite periodic prin poştă, firmele de recuperare nu au prea multe opţiuni, ceea ce a făcut ca tot mai multă lume să nu mai plătească nimic.
Revenind la acea prescripţie, mai trebuie ştiut că „într-adevăr, prescripţia dreptului la acţiune operează la trei ani de la naşterea unei restanţe. Dincolo de acest termen, creditorul nu mai poate să acţioneze debitorul în judecată pentru plata unei datorii, adică nu mai poate obține concursul forței coercitive a statului român pentru constrângerea debitorului”, citând o persoană avizată din Barou.
În repertoriul lor, recuperatorii de credite mai au un „şlagăr”, care face referire la o „Listă neagră”. Pare ameninţătoare, dar, dincolo de o banală sperietoare, nu înseamnă nimic mai mult decât faptul că aţi rămas înregistraţi în banca de date a creditorului ca rău platnic şi că nu veţi mai pupa în veci un împumut de la ei, numai că, trebuie ştiut şi reţinut, nu veţi fi înregistraţi la Biroul de Credit, pentru că, practic, de la 1 ianuarie 2008, la Biroul de Credit nu se mai înscriu decât strict restanțele din segmentul de creditare bancară.
Aşadar, o fi neagră lista, dar iese la spălat.
