În ultimul timp, ca urmare a fenomenului de hipervalorizare a francului elveţian (CHF), clienţii băncilor au ajuns în imposibilitatea de a-şi executa obligaţiile de plată asumate prin contract, ajungându-se la un fenomen îngrijorător dacă ţinem cont de numărul mare de împrumutaţi. În concret, împrumutaţii deşi au contractat credite în CHF doar din punct de vedere scriptic, deoarece tragerea creditului s-a făcut în moneda naţională, şi la un curs leu/chf aflat la un minim istoric (2,1 lei/1 chf) trebuie să achite ratele de credit exprimate în CHF la cursul de schimb de la momentul fiecărei plăţi (în prezent 4,14 lei/ 1 chf).
În lipsa unui răspuns concret din partea legislativului sau executivului la această situaţie, precum şi în condiţiile în care poziţia Băncii Naţionale a României rămâne una pasivă faţă de problemele împrumutaţilor şi protectoare faţă de instituţiile bancare ce au fost instruite să găsească soluţii individuale pentru creditele în CHF, speranţa cetăţenilor se îndreaptă spre instanţele de judecată.
Soluţiile instanţelor nu conturează încă o jurisprudenţă constantă la nivel naţional şi nici măcar la cel local/regional, aflându-se încă într-o fază incipientă a unui nou val de litigii.
Prima soluţie de acest gen a fost pronunţată de Tribunalului Galaţi, însă într-o speţă care are o aplicabilitate limitată ca şi argument juridic (în sistemul de drept naţional jurisprudenţa nefiind izvor de drept).
În speţa judecată de Tribunalul Galaţi (dosarul nr. 7843/233/2012, definitivă), contractul de credit al recurenţilor, încheiat cu V.R. SA, conţinea o clauză (art. 5.1), prin care exista posibilitatea băncii de a converti creditul într-o altă valută, cu o majorare de curs de 10%. Prin urmare, exista o prevedere contractuală care să ofere în mod expres această posibilitate, instanţa obligând banca să efectueze conversia în baza acestei prevederi şi în favoarea recurenţilor. De asemenea, prevederea presupunea o cerere anterioară în sensul conversiei, căreia banca să nu îi fi dat curs, instanţa reţinând că există astfel de cereri. Speţa nu este aplicabilă în cazul în care contractele de credit nu conţin o astfel de clauză, astfel încât nu există niciun temei pentru admiterea unei astfel de cereri. În caz contrar, instanţa ar adăuga, în mod nelegal, la contractul încheiat între părţi.
Ulterior, în alte două cazuri, Tribunalul Buzău (dosarul nr. 1730/114/2014) şi Judecătoria Tg. Jiu (dosarul nr. 7530/318/2014) au fost admise acţiunile clienţilor cu credite în CHF, şi s-a dispus ”îngheţarea„ cursului de schimb leu/chf la valoarea de la data încheierii contractului. De menţionat că aceste două hotărâri nu sunt încă definitive, ele putând fi atacate cu apel.
Dacă în hotărârea pronunţată de Tribunalul Galaţi soluţia a fost convertirea creditului contractat în CHF într-un credit în lei la cursul valutar leu/chf de la momentul semnării contractului majorat cu 10%, în celelalte două hotărâri soluţia a fost de menţinere a monedei creditului însă de ”îngheţare„ sau ”stabilizare„ a creditului la cursul de schimb leu/chf de la momentul semnării contractului.
Soluţiile pronunţate la Târgu Jiu şi la Buzău au avut la bază o motivare întemeiată pe Legea nr. 193/2000 prin analizarea caracterului abuziv al clauzelor privind efectuarea plăţilor în moneda creditului. În concret, instanţele au reţinut că băncile şi-ar fi încălcat obligaţia de informare corectă a împrumutaţilor asupra riscurilor pe care le implică un împrumut într-o monedă necunoscută până la acel moment pe piaţa din România.
Judecătoria Târgu Jiu a reţinut astfel că în ceea ce priveşte clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, la momentul încheierii convenţiilor raportat la data încheierii creditului s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel încât în prezent împrumutaţii sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora au ales să contracteze creditul. De asemenea, băncile nu au acţionat cu bună-credinţă deoarece nu au consiliat clienţii şi nu le-au pus la dispoziţie informaţiile cu privire la riscurile valutare ale unei monede necunoscute pentru ei la acea vreme.
Tribunalul Buzău a reţinut ca argumente principale pe acelea că suma suplimentară pe care consumatorul este silit să o achite băncii cu titlu de diferenţă de curs de schimb la vânzare şi curs de schimb la cumpărare ale monedei străine nu poate fi considerată că ţine de obiectul principal al contractului, instanţa putând astfel analiza caracterul abuziv al clauzei şi deoarece reclamanţii au primit efectiv creditul în lei, iar nu în franci elveţieni sunt incidente dispoziţiile privind nominalismul monetar însă în favoarea împrumutaţilor.
De reţinut însă că există destule dosare pe rolul instanţelor naţionale în care judecătorii nu au dat dreptate împrumutaţilor, respingând acţiunile având ca obiect conversia împrumuturilor sau îngheţarea cursului valutar. Instanţele au dat astfel eficienţă principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1778 C.civ. 1864, apreciind că acesta ”este tradiţional în contractele de împrumut„ iar ”în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul„ (Sentinţa nr. 13198/29.10.2014 a Judecătoriei Craiova). Soluţii asemănătoare au fost pronunţate şi de Judecătoria Târgu Jiu (Sentinţa nr. 769/02.02.2015 în dosarul nr. 15883/318/2014* sau Sentinţa nr. Sentinţa nr. 8285/19.12.2014 în dosarul nr. 3680/318/2014) sau Judecătoria Slatina (Sentinţa nr. 1928/04.03.2015 în dosarul nr. 883/311/2014).
Un aspect important în contextul acestei probleme este faptul că recent a fost adoptată Directiva 17/2014/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale, cu termen de implementare pentru statele membre UE până cel mai târziu la 16 martie 2016, care prevede la art. 23 alin. 3 că : ”În cazul în care un consumator are dreptul să convertească un contract de credit într-o monedă alternativă în conformitate cu alineatul (1) litera (a), statul membru se asigură că cursul de schimb la care se efectuează conversia este rata de schimb a pieţei aplicabilă în ziua aplicării conversiei, dacă contractul de credit nu specifică altfel”.
