Fără pauză, nu neapărat acum, în campania pentru europarlamentare, omul-românul, de rând sau ,,de elită”, e agresat politic, dubios de dur, pe toate căile posibile (în media, pe stradă, la domiciliu, la locul de muncă sau de recreere). Agresiunea politică nu e o noutate la noi însă intensitatea ei a început deja să depăşească limitele suportabilului. CNA-ul, instituţia plătită din bani publici care reglementează şi supraveghează bunul mers al treburilor în audiovizual, mereu avertizează asupra durităţilor de limbaj sau vizuale din anumite emisiuni/filme dar tace cu nepăsare crasa, criminala, asupra unor asemenea durităţi din emisiunile cu temă politică. Am putea să tragem concluzia că politicii îi e permis orice câtă vreme derapajele nu sunt reclamate de cei ce le suportă ori sancţionate de cei în măsură (inclusiv electorii, care sunt, de fapt, cei care le produc (mai puţini, adică aleşii) şi cei care le suportă (adică toţi, electoratul cu drept sau fără drept de vot).
Dacă aş fi convins că aceste manifestări care depăşesc limita umanului (bunul simţ şi echilibrul) ar înceta odata cu terminarea deşăntatelor campanii electorale aş zice treacă-meargă dar istoria recentă mă face să cred că, la noi, politica a devenit factotum, scopul vieţii naţiei, adică legislaţie, economie, viaţă socială, cultură, învăţământ, sport, încât nu mai e mult până ne vom alege până şi iubitele/nevestele pe criterii politice. Viaţa noastră e un teren de desfăşurare şi experimentare politică de la un capăt la celălalt încât ne naştem, trăim şi murim sub semnul politicii (…viaţa noastră unde e/viaţa noastră ce-aţi făcut cu ea…/-A. Păunescu). Nu vă spun o noutate când afirm că suntem sclavii unei democraţii de faţadă iar libertatea de care facem atâta caz e o himeră care îmi aduce aminte de comunism (altă himeră). Ba, sunt tentat să zic, cu argumente, că suntem încă în mult hulitul communism (restaurat-la timpuri noi, comunişti noi). Altfel nu pot deloc să-mi explic toate câte ni se-ntâmplă azi, nouă, trăitorii muribunzi ai acestui început de nou mileniu pe planeta Pământ, în Republica Politică România.
Citesc pe ecranul tv. că românii sunt cei mai săraci europeni şi nu mă mir dar mă-ntreb cum pot fi (cei mai săraci) din moment ce au conturi doldora în diverse ,,paradisuri fiscale’, proprietăţi ca-n ,,paradis’’ ori salarii de-ţi stă mintea-n loc iar Regele, de Ziua Regalităţii organizează dineu cu 6.000 de invitaţi (din salariu?).
Un prieten (Eugen Delcea) care şi-a sacrificat tinereţea pe baricadele ,,presei libere” de după Revoluţie tot spunea şi tot scria despre Războiul (para)psihologic împotriva României. Acum înţeleg că el a existat/există însă dramatic e că el (războiul) este purtat de ,,unii români” împotriva românilor iar românii n-au ce face întrucât sunt cinic dominaţi prin actul democratic numit politică, aşa cum ziceam în paragraful anterior. Aşa ne-a cântat cucul, vai de steaua noastră. Ziua de azi, pentru români, seamănă cu ziua de ieri şi cu ziua de mâine sau, ca să-l parafrazăm pe Mihail Sadoveanu, la români zilele sunt un loc al vieţii unde nu se întâmplă nimic legat de viaţa lor dar destul de multe legate de viaţa altora.
Nu agreez Teoria fatalismului dar nu pot să ascund faptul că Românii sunt sub zodia fatală a suferinţei perpetue cauzată de politica neghioabă a clasei noastre superpuse (Eminescu). ,,Facem” politică aici până înţelegem ce şi cum e ea.
Ziua întâi, de dimineaţa până seara
“Bat timid la porţile Istoriei sperând ca ele să se deschidă în faţa mea”, zice Mihail Gorbaciov. Iar marele poet Mihai Eminescu spune: ,,Vrei viitorul a-l cunoaşte, Te întoarce spre trecut!”. Sever Voinescu, în Dictatura culturii crede că ,,Eschil şi-a scris opera pentru a nu-i lăsa pe oameni să uite cumva că miturile şi legendele au fondat Lumea”. Eu, în prefaţă la cartea Macedonia…, a poetului Emilian Mirea, îi recomandăm acestuia spusele lui Lucian din Samosata care critica maniera în care e scrisă Istoria, bazată mai mult pe legendă şi fantezie decât pe realitate. Recunosc din start că sunt înclinat că în acest excurs eseistic să apelez la legende (care, mereu, se bazează pe real) şi fantezii (bazate, şi ele, pe rostirile intemeiate ale istoricilor, tot un fel de real), ambele, atât legendele cât şi fanteziile, nu îndestul circulate sau, în cel mai rău caz, nu îndestul acceptate, decât în rare, nu ştiu de ce, discuţii informale despre Istorie ca Adevăruri. Cert este că aceste Adevăruri nesigure care te fac să visezi ar bulversa Istoria omenirii şi, poate, de aici clarele ezitări întru acceptarea lor. Ele însă nu sunt negate, nici măcar adesea discutate, ci doar tăcute, trecute cu vederea. Dar sunt urme care te fac să visezi şi peste urme nu se sare, indiferent cât de zvăpăiaţi suntem.
Mi se pare normal ca Istoria Omului să înceapă, biblic, cu Facerea. Nu mă apuc, în veacul al treilea, să explic Facerea care nu este primul pas în Istorie. Despre Facere pot doar să spun când şi pe unde şi-a lăsat amprenta creatoare de Pre –Umanitate, o parelnică localizare a urmelor ei în timp şi spaţiu. La fel voi proceda cu alte grele cumpene ale Omenirii, căci Facerea e prima cumpănă în trecerea dinspre Fiinţă spre Om, apoi spre Omenire, Potopul, a doua cumpănă a Omenirii, Lumea Asta şi Lumea Cealaltă (despre care nu avem decât vagi închipuiri), fiind ultimele cumpene ale Omenirii. Despre Facerea Biblică se cuvine să vorbim în şoaptă pentru a nu tulbura cumva momentul Fiinţării, ea fiind, în acelaşi timp, Creaţie şi Mister, adică Trecere dinspre starea de Neant, ca În-Existenţă, spre starea de Trecere/Curgere, adică de Existenţă. Altfel de unde Viaţa în/între Spaţiu şi Timp pe Lumea asta şi Lumea cealaltă? Poate vom găsi răspunsuri în memoria Istoriei sau poate vom găsi alte întrebări fără răspuns.
Zice Biblia:
1.Întru’nceput a făcut Dumnezeu cerul şi Pământul. 2.Dar Pământul era nedesluşit şi neîmplinit; şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. 3.Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină!” Şi a fost lumină…,… 26.Şi a zis Dumnezeu: ,,Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerului şi peste dobitoace şi peste tot Pământul şi peste toate vietăţile ce se târăsc pe Pământ!”. 27.Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut….,…31.Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: şi iată că erau foarte frumoase. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.
S-a întâmplat ca Omul astfel creat să existe în fiecare clipă veacuri de vreme făcând şi trecând Istoria Omului (vremelnic) într-o carte enormă, cu pagini goale, albe, care ne arată cât de enorme sunt clipele cât veacul care structurează oglinda viei treceri a Omenirii între Cer (în întreg necuprinsul său) şi Pământ (cuprins între Lumina şi Întunericul existenţial). Rămănem, după o prelungă visare ideatică, între două oglinzi paralele. Una reflectând în cealaltă Omul (Homo erectus, Homo sapiens, Homo…) şi alta, la fel, reflectând ce se vede între Cer şi Pământ, printre secundele Veacurilor şi Trecerii Miturilor prin Istorie. Aşa că mai poţi vorbi, mai poţi să taci? Cuvintele te strâng de gât că nu mai ştii nici dacă şi nici cum respiri. Adică, Doamne, exişti? Adică, Doamne, exist?
